Cronologia faraonică- stadiul actual al cercetărilor!

În cazul în care mă adresez studenţilor sau unui auditoriu mai puţin familiarizat cu egiptologia, nu agreez folosirea unor termeni sau noţiuni neexpliate. Nu poţi dintr-o dată să „plonjezi” în mijlocul acestei discipline, să foloseşti fraze pompoase utilizând o serie de termeni specifici materiei de studiu. Dacă aş fi procedat astfel, de mult aş fi fost „ignorat” de către studenţii mei, în primul rând. Ca atare, trebuie să pornesc de la simplu spre complex, să edific încet, dar sigur, o „fortăreaţă” a cunoaşterii în domeniul egiptologiei. Poate până aici totul este în regulă.

Însă, ce fac în cazul în care doresc să atrag atenţia cititorului asupra existenţei şi utilităţii unei cărţi, care este adresată, înainte de toate, specialiştilor, unde trebuie să explic fiecare al 3-lea cuvânt dintr-o pagină? Există si varianta, evident puţin agreată şi anume: din conţinutul unor lucrări pur ştiinţifice ar trebui să învăţăm să extragem ceea ce este inteligibil, esenţial( chiar şi aceste tipuri de cărţi posedă un „Abstract”!), lăsând la o parte o serie de explicaţii mai ales de natură filologică! Am observat , îndeosebi la tânăra generaţie, dar nu numai, faptul că tot ceea ce este simplu şi apare sub forma unei sinteze scurte prezintă interes, în rest domină dezinteresul total! Foarte puţini sunt cei care se încumetă să se complice cu ceva sofisticat, să-şi folosească creierul învăţând încet dar sigur, de la complicat la „simplu”. In viziunea mea ‚simplu’ ar reprezenta ideile de bază ale unei expuneri sau cărţi.

Aceasta pare a fi situaţia şi în cazul unei capodopere a ştiinţei egiptologice, Ancient Egyptian Chronology, apărută în cadrul prestigioasei şi pretenţioasei serii Handbook of Oriental Studies, Section I, The Near and Middle East, vol. 83.

De la bun început trebuie să atrag atenţia asupra faptului că prezint o lucrare ştiinţifică greu de parcurs, iar în anumite puncte chiar greu de înţeles. Oricum, nu este o carte pe care cineva o citeşte odată şi totul se rezolvă! Este nevoie de reveniri repetate la multe dintre tezele elaborate de către savanţii pe care i-au ales şi coordonat Prof. E. Hornung şi Prof. R. Krauss. Pe scurt, avem în faţa noastră o lucrare care tratează cronologia Egiptului faraonic până la „cucerirea” lui Alexandru cel Mare(332 î. Hr.).

Introducerea este semnată de către E. Hornung, care înarmează cititorul cu o pertinentă descriere a viziunii despre „timp” a vechilor egipteni, mai corect: cum au perceput anticii trecerea timpului şi semnificaţiile pe care le-au acordat. Ne sunt reamintite documentele pe baza cărora se elaborează şi se stabilesc reperele de bază ale cronologiei faraonice, un scurt istoric al acestor preocupări(fiecare cu părţile sale pozitive sau negative) şi nu în ultimă instanţă care este stadiul actual al cercetărilor cronologice în cadrul egiptologiei. Ceea ce află cititorul de la bun început este mai puţin încurajator: ne aflăm undeva la o cotitură, dar avem încă foarte multe lucruri de rezolvat, dacă se pot rezolva vreodată.

Prima parte a lucrării oferă o sinteză a documentelor prin intermediul cărora se poare reconstitui cronologia faraonică(analele şi listele regale, în anumite cazuri reconstituite pe baza unor noi criterii, lucrarea preotului Manethon, Aigyptiaca, cel care a împărţit pentru prima dată istoria faraonică pe baza dinastiilor- ceea ce, cu anumite modificări, persistă şi astăzi).

Partea a doua este mult mai elaborată, analizând pe baza datelor oferite de către reprezentanţii dinastiilor principalele documente care îngăduie reconstituirea cronologiei relative a Egiptului faraonic. De altfel, este o trecere în revistă a principalelor documente, înainte de toate scrise, pe baza cărora se pot reconstitui domnii şi epoci istorice.

Cea mai controversată parte a lucrării este a III-a, dedicată problemelor legate de cronologia absolută a Egiptului antic. Rând pe rând sunt discutate şi analizate metode cum ar fi: datarea radiocarbon(metodă radiometrică ce utilizează izotopul natural de carbon, radioizotopul ¹⁴C pentru a stabili vârsta materialelor ce conțin carbon), datarea prin termoluminescenta, utilizarea datelor dendocronologice şi folosirea cu mult mai multe implicaţii a datelor de natură astronomică.

Concluzia la care au ajuns R. Krauss şi D. A.Warburton, analizând evoluţia studiului cronologic al întregii perioade faraonice este totuşi încurajatoare: datorită evoluţiei ştiinţelor particulare(mai ales fizica şi chimia) din ce în ce mai multe date capătă un caracter absolut. Evident, preluarea acestora de către egiptologi întâmpină încă rezerve, tradiţionalismul şi neînţelegerea noilor metode(recunosc nici mie nu-mi sunt prea clare, deoarece nu am pregătirea tehnică necesară) fiind principalele motive. Ce sugerează acest doi savanţi: pentru intervalul 2350-750 î. Hr. ne putem baza cu o oarecare certitudine pe datele obţinute prin intermediul investigaţiilor astronomice, fiind vorba de rezultatele oferite de calculele calendarului lunar, uzitat şi în Egiptul antic.

Lucrarea de faţă este o „enciclopedie” care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunei universităţi sau institut de cercetare, având tangenţe cu arheologia, istoria veche sau cronologia.

Drumul de la Leiden la Bucureşti

Era în vara anului 1990, un an problematic şi din punctul de vedere al imaginii ţării noastre în străinătate. Pentru cetăţenii Olandei era unul ieşit din comun, din cauza vremii extrem de frumoase şi călduroase. Ajuns la Universitatea din Leiden, în calitate de bursier al statului olandez, am preferat să „ocolesc” întrebările stânjenitoare ale gazdelor mele, cel puţin din două motive: oricum acestea aveau mult mai multe informaţii în legătură cu evenimentele din iunie, iar eu preferam să particip la discuţii unde ştiam că ceea ce afirm corespunde adevărului. Ca atare, am „abandonat” mineriada şi am început să abordez împreună cu interlocutorul meu, un distins egiptolog al Universităţii-gazdă, sistemul de învăţământ superior olandez. Informaţiile pe care urma să le primesc erau socotite vitale pentru mine, deoarece din toamnă urma să-mi încep cariera universitară la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

Urma să aflu o serie de detalii interesante si în acelaşi timp surprinzătoare. Am rămas consternat, când am aflat că există un an de studii şi cu 2-3 studenţi, evident ţinând cont de anumite specializări, cum era şi egiptologia. Apoi, obiectele de studiu erau stabilite de către membrii departamentului, care decideau nivelul de specializare al viitorilor absolvenţi. Nu existau materii care nu interferau cu egiptologia, nici măcar din „patriotism”, istoria Olandei nu figura printre materiile obligatorii! Cel puţin o limbă de circulaţie internaţională exista printre materiile obligatorii, iar examenele , spre deosebire de cele de la noi din ţară, aveau un grad ridicat de dificultate.

Studenţii beneficiau de o bibliotecă foarte bine dotată, iar dacă lipseau anumite tomuri pentru studiul individual, ele urmau să fie comandate prin schimb inter-bibliotecar şi xerografiate obligatoriu.. Mai mult, existau copiatoare, printere, faxuri, este adevărat că pentru anumite servicii se plătea, dar aveai totul la îndemână! Dacă mă gândesc la faptul că în anul 2010, la Seminarul Vasile Pârvan nu avem decât un xerox şi atât… Ce să mai zic de cărţi şi reviste! Din 2002, au fost suprimate toate abonamentele internaţionale. Trebuie să recunosc faptul că au fost cumpărate, mai ales de către Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, baze de date în format electronic, dar nu întotdeauna ceea ce era nevoie! Pachetele cu revistele ştiinţifice au fost alese nu ştiu de cine şi pe ce criterii, existând şi aceea „justificare”, conform căreia Biblioteca şi orice altă instituţie nu a avut şi nu are dreptul de a prelua unele dintre aceste baze de date, decât prin licitaţii! Ca atare, furnizorii de bază pentru ştiinţele umaniste JSTOR nu pot fi contactaţi, deoarece nu acceptă intermediari. Pardon! Suntem în România! Ceea ce este valabil pentru Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, nu este valabil şi pentru ASE, SNSPA sau alte Universităţi din ţară!!! Ceea ce nu trebuie să omit este faptul că schimbul internaţional funcţionează şi la noi impecabil(!), mă refer la serviciile oferite de către BCU „Carol I” din Bucureşti. Bravo lor!

Parcă mă aflam în Olanda, la Universitatea din Leiden, evident pentru doar două luni. O altă noutate pentru mine era faptul că studentul de acolo avea o imagine de ansamblu asupra a ceea ce va studia. Printr-o broşură erau specificate cursurile, pe semestre, cu materiile care urmau a fi predate, cu tematica de seminar şi pentru fiecare caz în parte bibliografia minimală. Deci, un student ştia de la momentul intrării în facultate ce va învăţa, care-i vor fi instrumentele de lucru obligatorii, dar şi cele facultative. Mi s-a părut o idee excelentă, descoperită ulterior şi la alte universităţi din Europa, care la noi este socotită a fi ceva inutil. Ani de-a rândul am încercat să conving conducerea facultăţii noastre(în special în perioada 1996-2004) de utilitatea unui asemenea instrument pentru studenţi, dar nu am avut succes.

Asemenea surprize, recunosc erau plăcute, dar şi „enervante” pentru mine, în sensul că: de ce nu se poate şi la noi? Ulterior, am purtat discuţii cu un coleg care m-a iniţiat în tainele predării limbilor şi scrierilor egiptene antice, în special egipteana clasică. Recunosc, mi-au fost de un real folos, deoarece până în anul 1996, am avut posibilitatea de a preda, datorită înţelegerii conducerii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tot ceea ce era necesar şi tot ceea ce am „învăţat” acolo în Olanda, la Universitatea din Leiden. Ulterior, au avut loc anumite restructurări ale materiilor de studiu, fiecare dintre noi, indiferent de materia predată(mă refer la istoria antică universală), a pierdut multe ore de curs în favoarea altor materii de studiu, în special de istorie a românilor. Îmi amintesc că existau unii „colegi” care, spre stupefacţia Decanului instituţiei, doreau să rezume mate-riile de studiu numai la cele care priveau istoria românilor.

O altă surpriză plăcută, de această dată la Muzeul Regal de Antichităţi din Leiden. Cum unii profesori de la Universitatea respectivă erau şi cercetători la muzeul amintit, tinerii îşi aduceau spre verificare deseori lucrările de licenţă şi în locaţia amintită. Inevitabil am asistat la verificarea unor lucrări de către un coordonator ştiinţific, aflând că acesta, are un cuvânt greu de spus la susţinerea şi acordarea notei definitive. Destul de firesc!. La Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti este la fel, mai puţin în acest an, când am aflat că, deşi am scris un referat mai puţin favorabil, dar de trecere, în cazul unei lucrări de licenţă, oferind nota 6(şase), la susţinere tânărul absolvent a primit - din partea comisiei(specialişti în studii clasice!)- nota 10 (zece)!!! 

Drumul de la Leiden la Bucureşti este lung…, dar nu imposibil de parcurs!

Capodopera egiptologului britanic R. O. Faulkner accesiblă şi cititorului român prin Book-Express. ro

Oare ne ghidăm după anumite criterii în momentul în care cumpărăm o carte sau, mai recent, o comandăm on-line? Normal, într-o ţară civilizată răspunsul trebuie să fie pozitiv: da! Ce se întâmplă în România? Înclin să cred: în sfârşit şi la noi în ţară, cartea, dacă se cumpără, se achiziţionează şi datorită unor opinii scrise ale unor specialişti în diferite domenii ale cunoaşterii sau chiar de către cei pasionaţi de anumite subiecte. Deci, cititorul are nevoie de o trecere în revistă rapidă a conţinutului unei cărţi, chiar simte nevoia unor aprecieri, pozitive sau negative, pentru a se decide dacă va achiziţiona sau nu cartea dorită. Evident, editurile oferă întotdeauna pe propriile site-uri o scurtă descriere a cărţilor publicate însă, acestea nu sunt întotdeauna obiective. Personal nu sunt de acord cu ideea că un autor trebuie „desfiinţat”, iar conţinutul unei cărţi bagatelizat. In general vorbind, editurile cu o anumita experienţă, înaintea publicării unei lucrări recurg la opiniile unor referenţi. Această practică este din ce în ce mai răspândită şi în România. Ca atare, o prezentare sau o recenzie, întotdeauna ar trebui să fie „constructivă”. Evident, exclud acele cazuri în care autorii cărţilor nu au nimic în comun cu subiectul tratat, nu au studii de specialitate; nu mă refer la creaţiile pur literare, care îşi au propriile reguli de „judecată”.

După această lungă introducere, prin care am dorit să-mi fac cunoscut punctul de vedere în legătură cu rolul prezentărilor sau al recenziilor de cărţi, voi trece la domeniul în care mă simt în largul meu, egiptologia. Cartea pe care o voi recomanda cititorului român, R. O. Faulkner, The Ancient Egyptian Coffin Texts, Oxford, 2007, are multe lucruri în comun cu cele afirmate mai sus.

Autorul, Raymond Oliver Faulkner(1894-1982), a fost unul dintre cei mai apreciaţi şi cunoscuţi egiptologi britanici, care multă vreme a lucrat alături de monstrul sacru al disciplinei, Alan H. Gardiner. Faulkner a tradus aproape tot ceea ce era de tradus dintre documentele literare, a realizat traducerea „Textelor Piramidelor” şi a „Cărţii Morţilor”. A întocmit un dicţionar al limbii egiptene din faza clasică, A Concise Dictionary of Middle Egyptian, Oxford, o lucrare de bază a egiptologiei, motiv pentru care este în continuu reeditată.

Una dintre marile realizări ale egiptologiei a fost copierea tuturor textelor, aflate pe pereţii sarcofagelor, care s-a materializat în publicarea a şapte volume monumentale de către profesorul olandez Adriaan de Buck, The Egyptian Coffin Texts. The Oriental Institute of Chicago şi-a asumat „riscul” de a produce şi a pune în circulaţie o asemenea realizare. Volumele pot fi copiate în format pdf de pe site-ul instituţiei, împreună cu aproape toate volumele publicate!

Dr. Faulkner s-a folosit de această ediţie pentru a reuşi o traducere de excepţie a „Textelor Sarcofagelor”, care la vremea sa era o lucrare de pionierat. Menţionăm faptul că, alături de P. Barguet, Les Textes des Sarcophages égyptiens du Moyen Empire, Paris, 1986, lucrarea de faţă reprezintă singurele traduceri care au redat întregul corpus de 1185 de descântece. Aceste formule magice aveau menirea de a-l proteja pe cel defunct în Lumea de Apoi. Se poate uşor constata faptul că Faulkner a tradus exact după volumele şi rândurile stabilite de către A. de Buck, iar în notele sale, care urmează traducerea fiecărui descântec, sunt analizate şi variantele prezentate de către profesorul olandez.

Interesant de remarcat este faptul că publicarea primului volum al „Textelor Sarcofagelor” i-a fost refuzată lui Faulkner de către Oxford University Press. O editură mai mică, aflată atunci la început de drum, Aris&Phillips din Warminster a acceptat manuscrisul, publicând, în intervalul 1972-1978, în trei volume separate capodopera lui Faulkner. Ediţia de faţă are avantajul de a constitui un singur volum, mult mai uşor de utilizat de către oricine ar fi interesat de conţinutul acestor descântece.

În privinţa traducerii, au existat încă din vremea apariţiei lucrării, critici din partea unor savanţi, care au considerat că Faulkner nu a ţinut cont de noile teorii lingvistice elaborate în special de către H. J. Polotosky.(numit şi „Polotsky's standard theory”). Cred că Faulkner nu a greşit, deoarece l-a urmat pe mentorul său, A. H. Gardiner, care a avut întotdeauna scopul de a reda un text egiptean antic cât mai inteligibil pentru cititor. O altă critică, după părerea mea la fel de nefondată, este aceea că notele sunt mai ales de ordin filologic şi mai puţin tematic. A publica o traducere a acestui corpus, împreună cu notele respective ar fi însemnat încă câteva sute de pagini tiparite. Un astfel de demers nu a fost întreprins până acum, deoarece este difcil de publicat..

Prin intermediul Book-Express.ro, cititorul român are posibilitatea să achiziţioneze această lucrare monumentală, având în acelaşi timp şi certitudinea că traducerea pe care o va citit este una dintre cele mai pertinente.