Era în vara anului 1990, un an problematic şi din punctul de vedere al imaginii ţării noastre în străinătate. Pentru cetăţenii Olandei era unul ieşit din comun, din cauza vremii extrem de frumoase şi călduroase. Ajuns la Universitatea din Leiden, în calitate de bursier al statului olandez, am preferat să „ocolesc” întrebările stânjenitoare ale gazdelor mele, cel puţin din două motive: oricum acestea aveau mult mai multe informaţii în legătură cu evenimentele din iunie, iar eu preferam să particip la discuţii unde ştiam că ceea ce afirm corespunde adevărului. Ca atare, am „abandonat” mineriada şi am început să abordez împreună cu interlocutorul meu, un distins egiptolog al Universităţii-gazdă, sistemul de învăţământ superior olandez. Informaţiile pe care urma să le primesc erau socotite vitale pentru mine, deoarece din toamnă urma să-mi încep cariera universitară la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Urma să aflu o serie de detalii interesante si în acelaşi timp surprinzătoare. Am rămas consternat, când am aflat că există un an de studii şi cu 2-3 studenţi, evident ţinând cont de anumite specializări, cum era şi egiptologia. Apoi, obiectele de studiu erau stabilite de către membrii departamentului, care decideau nivelul de specializare al viitorilor absolvenţi. Nu existau materii care nu interferau cu egiptologia, nici măcar din „patriotism”, istoria Olandei nu figura printre materiile obligatorii! Cel puţin o limbă de circulaţie internaţională exista printre materiile obligatorii, iar examenele , spre deosebire de cele de la noi din ţară, aveau un grad ridicat de dificultate.
Studenţii beneficiau de o bibliotecă foarte bine dotată, iar dacă lipseau anumite tomuri pentru studiul individual, ele urmau să fie comandate prin schimb inter-bibliotecar şi xerografiate obligatoriu.. Mai mult, existau copiatoare, printere, faxuri, este adevărat că pentru anumite servicii se plătea, dar aveai totul la îndemână! Dacă mă gândesc la faptul că în anul 2010, la Seminarul Vasile Pârvan nu avem decât un xerox şi atât… Ce să mai zic de cărţi şi reviste! Din 2002, au fost suprimate toate abonamentele internaţionale. Trebuie să recunosc faptul că au fost cumpărate, mai ales de către Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, baze de date în format electronic, dar nu întotdeauna ceea ce era nevoie! Pachetele cu revistele ştiinţifice au fost alese nu ştiu de cine şi pe ce criterii, existând şi aceea „justificare”, conform căreia Biblioteca şi orice altă instituţie nu a avut şi nu are dreptul de a prelua unele dintre aceste baze de date, decât prin licitaţii! Ca atare, furnizorii de bază pentru ştiinţele umaniste JSTOR nu pot fi contactaţi, deoarece nu acceptă intermediari. Pardon! Suntem în România! Ceea ce este valabil pentru Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, nu este valabil şi pentru ASE, SNSPA sau alte Universităţi din ţară!!! Ceea ce nu trebuie să omit este faptul că schimbul internaţional funcţionează şi la noi impecabil(!), mă refer la serviciile oferite de către BCU „Carol I” din Bucureşti. Bravo lor!
Parcă mă aflam în Olanda, la Universitatea din Leiden, evident pentru doar două luni. O altă noutate pentru mine era faptul că studentul de acolo avea o imagine de ansamblu asupra a ceea ce va studia. Printr-o broşură erau specificate cursurile, pe semestre, cu materiile care urmau a fi predate, cu tematica de seminar şi pentru fiecare caz în parte bibliografia minimală. Deci, un student ştia de la momentul intrării în facultate ce va învăţa, care-i vor fi instrumentele de lucru obligatorii, dar şi cele facultative. Mi s-a părut o idee excelentă, descoperită ulterior şi la alte universităţi din Europa, care la noi este socotită a fi ceva inutil. Ani de-a rândul am încercat să conving conducerea facultăţii noastre(în special în perioada 1996-2004) de utilitatea unui asemenea instrument pentru studenţi, dar nu am avut succes.
Asemenea surprize, recunosc erau plăcute, dar şi „enervante” pentru mine, în sensul că: de ce nu se poate şi la noi? Ulterior, am purtat discuţii cu un coleg care m-a iniţiat în tainele predării limbilor şi scrierilor egiptene antice, în special egipteana clasică. Recunosc, mi-au fost de un real folos, deoarece până în anul 1996, am avut posibilitatea de a preda, datorită înţelegerii conducerii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tot ceea ce era necesar şi tot ceea ce am „învăţat” acolo în Olanda, la Universitatea din Leiden. Ulterior, au avut loc anumite restructurări ale materiilor de studiu, fiecare dintre noi, indiferent de materia predată(mă refer la istoria antică universală), a pierdut multe ore de curs în favoarea altor materii de studiu, în special de istorie a românilor. Îmi amintesc că existau unii „colegi” care, spre stupefacţia Decanului instituţiei, doreau să rezume mate-riile de studiu numai la cele care priveau istoria românilor.
O altă surpriză plăcută, de această dată la Muzeul Regal de Antichităţi din Leiden. Cum unii profesori de la Universitatea respectivă erau şi cercetători la muzeul amintit, tinerii îşi aduceau spre verificare deseori lucrările de licenţă şi în locaţia amintită. Inevitabil am asistat la verificarea unor lucrări de către un coordonator ştiinţific, aflând că acesta, are un cuvânt greu de spus la susţinerea şi acordarea notei definitive. Destul de firesc!. La Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti este la fel, mai puţin în acest an, când am aflat că, deşi am scris un referat mai puţin favorabil, dar de trecere, în cazul unei lucrări de licenţă, oferind nota 6(şase), la susţinere tânărul absolvent a primit - din partea comisiei(specialişti în studii clasice!)- nota 10 (zece)!!!
Drumul de la Leiden la Bucureşti este lung…, dar nu imposibil de parcurs!
